Satele tătărăşti

Publicat de Aurel Băjenaru, 5 Aprilie 2020
Timp de citire: 26 minute

(Chiar daca acest capitol din cartea lui Ioan Adam, Constanta Pitoreasca, contine dupa parerea mea si o atitudine oarecum rasista cu prejudecati vizibil exprimate ale autorului, am hotarat sa-l redau totusi aici pentru multimea de amanunte pe care ni le ofera din acea Dobroge inca orientala. Articolul prin tonul lui, infatiseaza de fapt exemplar atitudinea noilor veniti in Dobrogea care nu a fost de fel toleranta si plina de intelegere fata de bastinasii ei. Cliseul tolerantei noilor dobrogeni romani fata de celelalte etni aflate aici a fost de fapt unul raspandit de ei insisi, uimiti probabil ca pot coexista cu alte popoare care traiesc atat de diferit de modul lor propriu de viata. Vestigiile si marturiile culturii Imperiului Otoman in Dobrogea au ramas atat de putine si sunt atat de marginalizate, chiar si de catre urmasii acestei culturi, turcii si tatarii dobrogeni, existand riscul ca acestea sa dispara candva, ca si cum nu ar fi existat vreodata n.r.)

Rar poate avea cineva o impresiune mai tristă, ca aceea pe care ţi-o dă prima vedere a unui sat tătărăsc din Dobrogea.

( Ca o paranteza la afirmatia de mai sus, daca veti merge la Bașpânar (Fântâna Mare), localitate alcatuita numai din musulmani - satul lui Allah, aflata la numai 60 km. de Constanta, veti gasi acolo un sat uitat de toate autoritatile Romaniei undeva in timpul  Imperiului Otoman. Daca stiti  "sa vedeti", veti admira acolo un loc inca plin de o poezie a frumosului oriental, "barbar" pentru unii, inapoiat pentru altii, dar unic in Romania n.r.)

Alături de gospodăriile frumoase ale ţăranilor români, care par de departe cuiburi de verdeaţă şi bucurie, se ridică satele şterse şi uscate ale tătarilor,unde nu se vede nici un copac şi care sunt veşnic înecate de fumul greu al tizicului ars.

S'ar părea că locuinţele acelea joase şi oarbe, lipite peste tot cu .pământ, au fost părăsite o vreme de suflarea omenească şi azi când se reîntoarce iaraşi viaţa acolo, găseşte numai dezolare şi ruină.

In descurajarea şi înstrăinarea lor, tătarii parcă nu mai ştiu de ce să s'apuce şi-şi pierd vremea în şovăiri şi aşteptare. Lumea aceasta desorientată, parcă ar fi veşnic gata de plecare. Pentru ei e o enigmă bănuelnică, toată grija pe care le-o poartă stăpânirea noastră, şi dela care s'ar aşteptă mai cu drept la goană şi răzbunare.

Nu i-am văzut trişti ori veseli! Totul îi lasă nepăsători ! . Dacă s'ar putea să trăiască fără să fie nevoe sa se mişte din loc, cred că ar fi în stare s'o facă.

De obicei satele tătărăşti sunt aşezate în văi. Din vârful dealului, de departe, zăreşti un nor gros de fum înecăcios, iar apropiindu-te desluşeşti îngrămădirea de căsuţe dărăpănate. Şirurile de pae stau trântite fără rost şi de sus auzi lătrături nesfârşite de câni flămânzi. Apropiindu-te, oamenii s'arată ca nişte momâi sdrentăroase, mişcându-se alene ele colo-colo ...

Intrarea în sat e cotită şi murdară. Drumul e presărat cu grămezi de gunoaie. Pe margini resturi de locuinţe părăsite, din cari n'au mai rămas decât stâlpii şi câte o bucată de perete rupt. Casele sunt mici, lipite pe din afară cu pământ şi n'au de loc curţi îngrădite.

ln faţa fiecărei case este câte un cuptor în forma unui ceaun cu fundul în sus. Alăturea de casă sunt şirele de tezic. Acesta este elementul de care se servesc tătarii la foc. Tezicul se formează din· băligar amestecat cu paie, pe care-l desprind cu sapa din adăpoastele în cari se ţin vitele. După ce-l taie bucăţi în formă de calupuri, aşa pe pământ, il usucă la soare şi când îl socotesc gata, fac din el nişte movile ca şirele de pae, pe care le lipesc pe dinafară. Intrebuinţarea lui începe tocmai în toamnă. Desigur că tezicul arde foarte greu şi face un fum grozav. Toate mâncările tătarilor sunt iuţi şi cu mirosul cel rău al tezicului. D'aceia aerul din sat e foarte înecăcios la răspirat, pentru omul nedeprins.

La aceasta ajută şi faptul că ei n'au sobe, ci numai cotloane, aşa încât fumul rămâne în casă şi pentru ca să-l goniască, sunt siliţi să deschidă uşile.

Casele au geamuri foarte mici şi adesea unul la toată locuinţa.

Satul e plin de copii desculţi, îmbrăcaţi cu şalvari, cu vite răsleţite şi câini răi.

Până să pătrundem în centru, la nelipsita lor cafenea, era să ne mănânce cânii şi dintre numeroasele tătăroaice şi tătari cari ieşiseră pe la uşi, nimeni nu s'a mişcat să ne apere. - Ceva şi mai frumos. Dintr'o casă ·sbugheşte o· tătăroaică c'o căldare de cenuşă. Văzuse că până la noi mai sunt doi paşi, dar ea totuş a asvârlit cenuşa în drum, gata să ne orbiască.

Am ajuns în centru. Un loc mai larg, cu vre-o trei puţuri improvizate, iar împrejur grămezi de paie şi gunoaie, scoase din coşarele vecine. In ariditatea aceasta arsă de soare, fără o umbră de copac, fără bucurie, părea totul părăsit şi uitat.Casele erau aşezate unele cu faţa, altele cu spatele, altele cu colţul Ia drum. 

Aici e şi cafeneaua, plină de tătari. Ei poartă în cap fesuri legate cu cialmale mari de jur împrejur. Imbrăcaţi cu şalvari sdrenţoşi şi haine de stambă colorată foarte aprins, stăteau turceşte pe jos, mişcându-şi picioarele în papucii lor largi. Alţii mai bătrâni, stăteau tot turceşte pe rogojina unui divan scund. Mulţi din ei aveau ciubuce mari în gură şi feligiane de cafea înainte.

Vorbiau toţi odată şi aşa de tare, că păreau o adunare de surzi. Din cafenea venia un- miros greu, eşit din fumul de tutun prost, amestecat cu duhoarea atâtor suflări şi cu înecăciunea de tizic dela cotlonul în care se făcea cafeaua.

N'a fost chip să intrăm înlăuntru. In tot satul nu-i nici un pom, nici o grădiniţă - nici măcar un loc gol pe care să fi crescut ierburi şi flori sălbatice, să le mai înveseliască şi lor sufletul.

I-am întrebat de ce nu pun pomi, măcar salcâmi, dar ei mi-au răspuns.

- Hei, dacă Alah vreai, mâne pădure face aici,dacă nu, - na ... nimic nu-i.

Tătarul barbar, a rămas veşnic bănuelnic şi cu ură împotriva pădurei, care l'a prins adesa.în capcană. Numai în câmpul deschis şi gol s'a simţit el păzit şi slobod la fugă.

Drumul se prelungia în spre capul celalalt al satului, purtând pe delături aceiaş povară de spurcăciuni asvârlite, de tinichele ruginite, de resturi de stricăciuni, de fulgi şi lucruri lepădate. Prin aer pluteşte un miros de fum, de gunoae putrezite, de cenuşă umedă, de zdrenţe şi de sărăcie.

În excursiunea noastră, ne întovărăşia şi o distinsă doamnă, care-şi trăise copilăria în vecinătatea unui sat tătărăsc. În tot drumul ne-a spus amănunte asupra vieţei şi moravurilor lor, atrăgându-ne atenţiunea asupra lucrurilor mai caracteriatice.

Când am ajuns pe povârnişul din celalalt capăt al satului, ne-am bucurat c'am dat cu ochii iarăşi de verdeaţă. Înainte de-a pleca, ne-am pus să ne odihnim jos, pe velinţa verde a unei pajiste. Ne uitam la sat de sus, cu jalea· pe care ţi-o lasă vederea unor case uitate în părăsire. Doamna noastră, face către noi, dând din cap :

- Ce-aţi văzut d-v. într'o simplă trecere, nu-i nimic pe lângă povestea intimă şi tristă, care se desfăşoară ascuns, în căsuţele acestea orbite. Eu am putut să văd şi viaţa lor mai apropiată. D-v. nu puteţi şti partea aceasta tăinuită, căci sunteţi bărbaţi şi bărbatul străin nu poate pătrunde în casele unde sunt cadâne.

Eu am să vă spun, aşa despărechiat, amintirea unei vizite, pe care am făcut-o în Chiorcişme (Ţepeş Vodă n.r.), satul nostru tătărăsc. Pe-atunci eram încă o copilă de şcoală şi petreceam vacanţa la ţară, împreună cu toate surorile.

Într'o după amiază, ce ne vine în minte, că numai ne hotărâm să mergem la tatari. Călăuza noastră prin sat, era o bătrână tătăroaică cunoscută, bună de gură şi vioae. Vorbia amestecat, repede şi ascuţit, aşa încât trebuia să o ghiceşti mai mult, decât s'o_ înţelegi. Ne uitam din mers pe delături observând toate cu atenţiune.

Gospodăria Tătarilor e cât se poate de redusă: Casele şi la sărac şi la cel mai cu rost, sunt formate din două odăi. Cea dela intrare, ţine loc de sală, e fără geamuri şi'n ea e cotlonul, cu mărunţişurile trebuincioase. A doua odae din fund, e camera de locuit a familiei. 

Casa tătarului sărac e expresiunea cea mai vie a stării de înapoere, în care a rămas ceata asta de oameni. Are sala ocupată de cloşti, găini şi miei. Pe jos sunt aşternute pae pentru culcuşul acestor tovarăşi. Intr'un colţ, cotlonul unde-şi face. cafeaua. ln colo se văd resturi din gospodăria bătrânilor, ori zdrenţe de ale lor, svârlite care-ncotro.

Odaia a doua e adevărata lor casă. Aici stau cu toţii, de-or fi ei 7-8 şi chiar 10 suflete şi dacă cloştile se ceartă, mai iau şi din ele tot în camera lor.

Pe jos au rogojini şi dealungul pereţilor nişte perne turtite, îmbrăcate în stambe colorate aprins. Celui mai bogat.din sat îi zic ei: «Ciorbagi»(boer, domn).

Ciorbagiul din satul nostru e de 70 ani şi are trei neveste. Curtea lui e înconjurată de trei case. In fiecare stă câte o nevastă cu copiii ei. Toate casele se deschid în curte. Fiecare are în faţă cuptorul ei şi moviliţa de tezic. 

Ne-am dus în casa ultimei favorite a ciorbagiului. Aceleaşi două odăi întunecoase, cu deosebirea că cloştele ciorbagioaicei, erau puse în cutii de lemn şi în casă aveâ un pat cu perdele.Jos pe rogojină dormiâ o femee grasă, iar lângă ea sta o fetiţă speriată.

La zgomotul ce l'am făcut intrând, gazda s'a trezit, s'a uitat la noi buimacă şi apoi s'a întors pe partea cealaltă si şi-a continuat somnul. Fetiţa ne-a spus atunci într'o românească chinuită: «Hanâm dormit» (cucoana doarme).

Ne-am retras gândindu-ne la această grasă leneşă, pe care n'a putut-o trezi nici vizita unor ghiauri. Când am ieşit în curte, ne-a întâmpinat o bătrână slabă şi urâtă. Erâ prima nevastă a ciorbagiului, cu care aveâ copii însuraţi.

Ne-a invitat în casa ei. Acolo ne-a adus degrabă o strachină de pământ, cu stafide şi ne-a pus-o jos pe rogojină, unde ne-a poftit să ne odihnim. Când i-am spus că ceialaltă nu s'a sculat să ne primiască, ea a râs zgomotos, cu un glas ascuţit şi a ·criticat-o că-i leneşă, adăogând încet şi tainic:

- «Ruşine ioc (n'are ruşine).

Peste cinci minute nu mai eră de trăit în odaia aceia cu geamul lipit în zid, din pricina tutunului din ciubucul tătăroaicei şi a fumului din cotlon. Am plecat. Ea ne-a petrecut până la poartă, în ciuda celei care dornia. Când ne-am despărţit ne-a zis c'o voce tare: "naroc" şi ne-a întins mâna-i ţeapănă şi bătătorită.

Alături de casa ciorbagiului eră o căsuţă micuţă, lipită d-iri proaspăt. ln uşă stătea o femee ,tânără cu un copil în braţe, care mesteca din gură mereu.

lntreb de curiozitate, că ce mănâncă aşa într'una fără să înghită.

Conducătoarea noastră, o bătrână urâtă şi vorbăreaţă, se apropie de tătăroaica tânără şi-i scoate din gură cu îndrăsnială o cocă chihlimbarie.

- Asta sacâz este ... Şi rupând cu unghia bucata cleioasă, ia şi dânsa jumătate ca să mestice.

Ne-a spus că-l macină aşa prin gură, pentru ca să-şi facă dinţii albi.

Am întrebat pe tânără, de ce nu-şi vărueşte casa. Ne-a răspuns că a râs-o vecinile şi aşa, numai pentru c'a lipit-o, că. doar nu-i nici bairam, nici ramazan ...

- Dar dacă ai fi văruit-o?

- Atunci zis că. la mine amant este:... Nu trebue ... nu...

Şi-aici a făcut un gest de lepădare, ca şi când s'ar fi scuturat de păcate.

Tătăroaicele s'au pus pe un râs ascuţit şi înţiglat, de parcă s'ar fi luat la gâlceavă nişte curcani.

Ne-am dus mai departe, cu călăuza noastră drăcoasă, care înghiţă vorba cu cuvinte stricate şi întonări în zig-zag.

Gospodăria care ne-a atras atenţia prin mai multă îngrijire, a fost casa hogelui (preotul şi profesorul satului). Curtea, - singură din sat, - era împrejmuită cu un zid de chirpici lipit cu pământ. Chirpiciul e un fel de cărămidă voluminoasă, nearsă, uscată numai la, soare şi care se face din lut amestecat cu pae.

Casa avea tot două odăi. Sala era plină de tăvi rotunde de aramă, puse de jurul împrejurul odăei, pe vre-o trei rânduri de poliţe. Pe altă poliţă mai jos, erau ceşti mari de cafea şi farfurii. In cotlon ferbea pe pirostrii lapte cu păsat. Ei îi ziceau: ciorbă.

Tot aci în sală era un război la care ţesea o fată foarte palidă şi umflată la obraji. Era îmbracată cu şalvari şi cu ilic, iar pe cap purta un fes alb, cu câteva şiruri de mahmudele de aur. Fata ţesea o pânză rară şi îngustă. Nu ştia de loc româneşte.

ln odaia a doua, la un gherghef cu picioare, lucra o a doua fată, albă la faţă ca pânza pe care  o cosea. Semăna bine cu cea dintâi... cu .obrajii tot aşa lătăreţi şi decoloraţi, cu ochii mici, piezişi şi pierduţi între umerii obrajilor dezvoltaţi. Era îmbrăcată la fel cu soră-sa. Broda nişte flori cu mătăsuri de culori tari şi fără nici o legătură între părţi. Aşa, bună oară floarea roză era prinsă de un cotor albastru.

Lucrătura era deosebită de a noastră, formată din nişte găurele mici, brodate de jur împrejur, incât foată floarea era o reţea bătută. Lucra pe o pânză ca ceea din război.

Odaia aceasta s'arăta de-o înfăţişare mai bună. Avea însă numai un pat cu îmbrăcăminte curată şi ascuns sub perdele de pânză de casă. De jur împrejur în spre tavan,· era un rând de poliţe, acoperite cu covoare ţesute cu grijă şi care aveau şi culori mai potolite. Pe poliţa aceasta erau vre-o 20 de pachete, aşezate foarte regulat unul lângă altul, ,egale ca lungime şi 'ca înălţime.

Pachetele acestea era:u învelite strâns în nişte  basmale ( ca acele popeşti) de diferite culori. 

Am întrebat ce-i în pachetele acelea şi ne-a spus că-s albiturile de zestre ale fetelor.

Pe grinda groasă care trecea prin mijlocul casei, atârnau prinse în cue 4 brăţări de argint, late şi cu nişte pietre mari colorate. Tot acolo erau două enorme agrafe de cordon. Le zic enorme,fiindcă ambele erau făcute din două discuri cât o farfurie de mari fiecare. Alături erau şi cerceii lucraţi din argint şi mărgele, înşirate în vre-o patru şiraguri.

Pe jos era lipit şi aşternute rogojini curate, iar spre peretele din fund, un fel de prispă, unde ne-a poftit să stăm. Nicăeri n'am văzut vre-un scaun. Una din fete ne-a adus cafea în nişte ceşti mari.

Cafeaua era amară şi pe farfurie câte o bucăţică de zahăr. Trebuia să luăm :în gură zahăr şi să sorbim cafeaua.

In vremea aceasta soseşte şi Hogea dela geamie. El· vorbia puţin româneşte, adică destul pentru a-l putea ghici. ce vrea să ne spună.

Când am început a-i povesti impresia urâtă ce ne-a făcut satul şi locuitorii lui, dânsul ne-a spus că de şase. ani munceşte să-i scoată din starea mizerabilă în care trăesc şi că sfortările i-s zadarnice.

- Sunt leneşi şi îndărătnici.

Ne-a dat multe desluşiri asupra obiceiurilor lor. Aşa ne-a spus că hrana lor e destul de rea. Femeile nu-s gospodine şi nu ştiu să facă mâncări bune. Nutrimentul lor obisnuit e carnea de oae. Tătarii mănâncă şi carne de cal. Apoi, ceapă, brânză, lapte, miere de pepene şi mămăligă. Fac şi un fel de pâne din grâu amestecat cu orz. 

Modul de pregătire al acestor alimente, precum şi păstrarea lor, se face în condiţiuni foarte rele. Când e secetă satul e plin de jale. Povestia hogea că, nu ştiu în ce an de secetă, tătarii mâncau mămăligă făcută din făină de orz, amestecată cu pământ.

Familiile sărace nu gustă carne decât la zile mari. 

Tătarii nu beau nici o băutură, afară de apă. Aşa le este legea.

Hogea ne spunea însă, că unii au cam început să-şi mai calce legea, bând vin.

Postul lor e foarte greu şi neînteles. O lună de zile nu mânâncă: nimic ziua; numai noaptea mânâncă, la o oră înaintată.

Femeile nu merg niciodată la biserică. Barbaţii se duc în post, în toate zilele, la o oră anumită la geamie. Fiecare işi lasă afară papucii, intră în biserica lor şi după ce îşi aşterne-o basma mare  jos, se aşează pe ea turceşte şi se roagă lui Alah.

Din vorbă cu hogea, am cules o mulţime de ştiri din care am să vă spun, aici, aşa amestecat, multe din ele.

Numai barbaţii merg după mort, femeile şed acasă şi bocesc. Două trei zile după moarte, femeile din sat se strâng· la vre-un colt, sau chiar pe un maidan şi plâng cu zgomot. Bocitoarele acestea umplu satul cu ţipetele lor neînţelese. Unele n'au nici o legăţură de rudenie cu mortul, dar se  trâng acolo la grămadă, de prin toate părţile, ca şi cum ar da un ajutor la o treabă. Bocitul acesta e un fel de clacă de plâns. Nici odată nu duce mortul la geamie, ci îl pun într'un sac de pânză nouă, şi-l duc bărbaţii la groapă, după ce i-a cetit hogea.

Nunta şi căsătoria la ei, e deosebită mult. 

Fetele. sunt un câştig pentru părinţi. La ei nu-i groaza zestrei ca la noi.

Părintele fetei îi dă hainele şi rufele trebuitoare, iar părintele băiatului plăteşte fata c'o sumă de bani; care variază după frumuseţea fetei şi. bogăţia mirelui. 

Nunta ţine o săptămană la cei bogaţi şi trei zile la cei săraci.·

Ginerile şi sărbătoreşte nunta cu bărbaţii la el acasă, iar mireasa cu femeile la ea.

Muzica lor e zgomotoasă şi supărătoare, pentru noi cei nedeprinşi. E tot ce poate fi· mai nemelodios. Intre alte instrumente, au nişte talere de metal, cu care bat de ·fac o gălăgie asurzitoare. Apoi' 'nişte fluere cu sunete piţigăiate, tobă, etc.

Fetele se mărită pe la 14 şi 16 ani. Ele umblă acoperite la obraz şi nu se arată de cât femeilor.

SingμruI bărbat căruia i-i iertat s'o vadă e ginerile. Adesea:· n'o  văd. decât· părinţii mirelui, iar acesta o ,cunoaşte după ce·s-a terminat nunta.

Fetele sunt ţinute  foarte de scurt şi n'au voie să iasă neîmbrobodite şi atunci încă numai cu mamele lor.

Am găsit încă proaspătă impresiunea ce lăsase anul trecut o întâmplare a doi îndrăgostiţi:

Un tânăr iubia o fată are era, ,se zice, cea mai frumoasă din sat. El însă nu era destul de bogat, ca să poată cumpăra fata.

lntr-o seară cand tatăl era dus la targ, baietanul s-a furisat la geam sa vorbiasca cu fata.

Pe neaşteptate soseşte tatăl, şi cum îl prinde la geam, îl împuşcă. 

Legile mohamedane l'au ertat.

După trei luni însă, moare şi fata, iar tatăl e azi îmbătrânit şi sdrobit de durerea pierderei singurei lui fete.

Toate aceste momente desperechiate, ni le povestise tovarăşa noastră distinsă, cu o putere rară de concretizare şi cu o nuanţă extraordinară de însufleţire.

Povestea dela urmă ne atinsese mult. Tot ea ne-a scos din abaterea noastră, dându-ne o mulţime de alte ştiri asupra neamului acestuia:

Femeile sunt în general urâte şi leneşe. Ele ies foarte rar din satul lor  unele nu cunosc alte sate. După ce se mărită, ele se lenevesc şi mai rău.

Tătăroaicele nu lucrează la câmp şi nu ajută intru nimic aproape pe bărbat. 

Sunt speciale în crescutul curcilor. Găinile lor sunt foarte blânde, fiindcă cresc cu ele la un loc.Intre obiceiurile lor este şi cănitul. Ele îşi văpsesc unghiile de la degete cu o boia roşie cărămizie, tot aşa. îşi fac şi sprâncenele.

Părul îl văpsesc tot cu cărămiziu şi-l împletesc în codiţe subţiri, cu mărgele albastre şi cu bănuţi găuriţi.

Tătarii cultivă pământul foarte rău şi au mai mare înclinare pentru pepenărie. Nu vor înnsă să creadă. în minunele îngrăşării pământului, ci lasă totul în. grija lui Alah.

Tătarii sunt destul de greoi la  învătarea limbei româneşti.

Calitatea pe care le-o recunoaşte tăranul şi pentru care îi laudă e că sunt cinstiti, : mai ales bătrânii, ajung până la virtute.

Foarte rar nu se tine de vorbă un tătar. E un. element pacinic, supus şi· n'are conştiintă natională. Ei spun că'i mai bine acum, decât pe vremea turcilor şi înteleg instinctiv că trebue să se supună legilor. Cânq se iau la glume cu românii, zic razand:

- Acum voi stăpân, la noi,altă dată, altfel fost...

Din. Dobrogea au emigrat la început multi tătari.

Unii şi-au vândut averile pe nimic, crezand  ca o sa-i nenorociască ghiaurii şi s'au dus' la Stambul.

Chiar sărăcia lor de azi se  datoreşte. în parte neîncrederei lor dela inceput. · ·

In nesiguranţa şi bănuelile de atunci, ei şi-au vândut eftin de tot pământurile lor cu tapiu (act de proprietate) şi stăteau tot gata de ducă. Când au văzut  că românii respecta drepturile străinilor şi' se poartă 'părinteşte, cu nouii supuşi, ei s'au răsgândit şi au· rămas multi pe loc, dar.ce folos, dacă rămăses e acum fără pământ !

Mulţi din tătari au trebuit să se mulţumiască în urmă, cu . cele zece hectare de loc pe .care li l-a dat statul român. '

Am plecat din sat cu impresiunea tristă a întregei dureri ce bântue localităţile tătăreşti, atât de înstreinate şi stinghere, în inundaţiunea de progres şi viaţă nouă, care'i împresoară ca o mustrare.

Din vale s.'auziă acelaş ţăhăit de câni, care lătrau înspre noi. Privind peste case, vedeai aceeaşi-dezolare şi ruină, aceleaşi umbre leneşe şi greoaie, cari se mişcau aşa de nepăsătoare prin lumina soarelui.

Mirosul înecăcios şi iute de. tizic aprins, ne urmăriaca o duhoare urâtă, ce se ridică de pe o vietate înlănţuţtă şi condamnată, care n'are puterea de a se curăţi de prejudecăţi şi a se înălţa la o viaţă nouă ...

Ioan Adam

Constanta Pitpreasca 1908

In imagini scoala tatareasca si geamia la 1908.