Tipuri dobrogene - Dl. Francisc Doja

Publicat de Aurel Băjenaru, 24 Noembrie 2019
Timp de citire: 18 minute

Domnul Francisc Doja din Strada Bogdan Vodă No. 48 Constanţa, e o figură din cele mai caracteristice, nu numai în municipiul acesta, ci în întreaga provincie dobrogeană.

De statură mijlocie, drept, bine legat la mijloc, cu părul şi mustăţile· încă negre, abia cănite puţin cu alb pe de margini, el face impresia unui om viguros şi robust încă şi la vârsta de 70 de ani.

Născut în Sulina la 1857, când încă nu se pomenia de stăpânirea românească, el ştia să povestească atâtea lucruri interesante dintr'o lume de mult apusă.

Tatăl său, fiind botanistul Comisiunii Europene a Dunării din Sulina, a ţinut să-i dea o educaţie aleasă. De aceea l-a trimis, de mic copil, întâiu la şcoala ungurească de pe lângă biserica reformată ( calvină) din Galaţi, pe urmă la şcoala italiană şi germană de acolo.

In copilărie, jucându-se cu copiii pescarilor români, lipoveni, greci şi bulgari, a învăţat, fără carte, şi aceste limbi. Pe ceaturcească a fost nevoit s'o înveţe, fiind limba stăpanirii de atunci din Dobrogea şi, iată-l, deci, poliglot sadea pe tânărul Doja, ca oricare Dobrogean vechiu de altfel.

E interesant ce povesteşte D-sa despre întâiul său profesor, preotul calvin din Galaţi.

- ,, Ce suflet de creştin bun era acest preot", lămureşte domnul Doja. ,;Nu trecea o Duminecă sau o sărbătoare, să nu dea credincioşilor săi, sau tuturor oamenilor necăjiţi, cari se abăteau pe la biserica lui, o bucăţică de pâine, spunându-i cu blândeţe cuvintele : Luaţi, mâncaţi ; acesta este trupul Domnului ! 

„ Un singur lucru îl supăra pe acest evlavios creştin, dacă vedea pe copii, sau cu atât mai mult pe oamenii mari, jucându-se la masă cu pâinea, făcând din ea gloanţe de lovit sau de aruncat, curăţând cu miezul ei uneltele întrebuinţate. Atunci izbucnia cu mânie:

- Cum îţi poţi bate joc astfel de prea sfântul trup al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Dar amintirile D-sale despre locul naşterii sale Sulina !

- ,,Ce mică era Sulina pe vremea aceea", reia D-sa firul amintirilor.

,,ln toamna anului 1878, când a venit stăpânirea românească, ţin minte foarte bine, nu erau decât trei străzi, care au şi primit botezul cuvenit împrejurărilor politice schimbate: cea dintâiu, sfradă principală, s'a numit Carol I; cea de-a ·doua s'a numit Elisabeta ; iar cea de-a treia Victoria, - numiri care se păstrează şi astăzi.

„Atunci abia erau 48 de case în toată Sulina ; prăvălii nu se găseau decât în strada Carol.

,,Oraşul nu putea să aibă lăţime mai mare de 285 metri. · ,,Ce bucurie mare era la Sulina şi în întreaga Dobroge,când cu schimbarea stăpânirii turceşti !

„ Toţi aveau convingerea că au scăpat de cea mai mare nenorocire, care i-a ţinut atâtea sute de ani în robie, în sărăcie, în neştiinţă, în primejdia neîncetată a vieţii şi a avutului lor.

„De aceea vedeai, pe lângă steagul alb, al păcii, arborate şi steguleţele· diferitelor naţionalităţi şi peste toate steagul cel mare al noilor stăpânitori : steagul românesc.

„Personalul internaţional al Comisiunii Europene a Dunării nu-şi putea ascunde nici el bucuria şi, odată cu strigătele de bucurie ale băştinaşilor, se auziau şi sonorele aclamaţii: ,,Vive la Roumanie I" ; ,,Eviva la Rumania ! ". ,,Până şi preşedinţi flegmatici, cum sunt de obiceiu Englejii, ca Mistru Hakler, Meyer Stock, Brinzipis şi Atirimburg, pe cari i-am apucat eu la Sulina, au eşit din rezerva lor obicinuită şi vedeai că se simt, vorbesc şi se poartă altfel decât înainte, atât e de mare puterea libertăţii asupra sufletelor omeneşti !

Şi bucuria noastră n'a fost deşartă. Ea s'a dovedit deplin întemeiată. Noua stăpânire românească s'a apucat îndată de lucru. Aducea mereu cu vapoare şi corăbii salaură şi umplea bălţile pentru a obţine teren mai mult pentru desvoltărea oraşului.

Aşa se face că şi Sulina s'a întins şi lărgit în 50 de ani, încât cine n'a mai văzut-o de atunci, astăzi n'o mai recunoaşte. Tot stăpânirea românească a întărit, apoi, şi cele două diguri dela braţul Cătârleţ, astăzi Sf. Gheorghe, al Dunării, făcându-le trainice de ciment.

Astăzi s'a abandonat acest sistem de diguri de ciment, fiind prea costisitor.Ca şi la gurile fluviului Mississippi, astăzi digurile se fac din saltele împletite din nuele mai· groase de sălcii, peste care se aruncă, apoi, câte un rând de bolovani, aduşi din munţii Măcinului, apoi iarăş câte o saltea şi iarăş un rând de bolovani, până ce ajunge la înălţimea cerută.

La capul canalului sunt două faruri : unul roşu, altul verde. Pe lângă cel roşu trec vasele care ies din port, iar pe lângă cel verde vasele care intră. Oricât de mult îmi plăcea delta, care vedeam cum se clădeşte an de an din plaurii (insulele plutitoare) Dunării, totuşi a trebuit s'o părăsesc şi, în 1886, am trecut, în calitate de subcomisar de poliţie -la Tulcea, după ce fusesem şi la Sulina timp de trei ani, în serviciul Statului român, ca agent la percepţia fiscală Sulina. Comisar era unul Emil .Sevastos.

La Tulcea am dus-o greu. Aveam de a face mult cu Lipovenii, buni pescari, oameni cari câştigă mulţi bani, dar băutori şi scandalagii, cum nu se mai dovedeşte.

Zi de zi aveam anchete şi trebuia să-i „luăm în mai de aproape cercetare", lucru de care nu se prea sinchisiau ei, fiind cam cărpănoşi şi groşi de piele. Şi acum îmi aduc aminte de- un lipovan, mare cât un grind de Dunăre, care în loc să se vaiete şi să se roage de iertare, făgăduind că nu va mai face scandalul pe care-l făcuse, ne îndemna într'una:

- Mai daţi ! Mat daţi ! Daţi cât puteţi ! Eu rabd.

Plictisindu-mă cu slujba de subcomisar, unde aveam de a face cu toţi răii şi stricaţii unui oraş de port, m'am hotărât să mă duc cât mai departe de oameni, în mijlocul naturii, şi am primit postul de brigadier silvic la punctul Caugagia, lângă Hamangia, în codrii Babadagului.

N'am scăpat de ei, însă, nici aici. Aici am avut de a face cu banditul Simion Licinschi, unul din hoţii de care a vorbit pe vremuri nu ·numai ţărişoara Dobrogei, ci toată vecinătatea".

Dornic de a afla ceva despre acest bandit, rog pe domnul Doja să ne istorisească ce ştie despre el.

- ,,Dragul meu, aceasta e o istorie lungă şi ciudată. Fiindcă însă insişti, iat-o pe scurt :

Simion Licinschi în 1887 era încă argat la primarul din Tulcea, Vasile Sotirescu, om foarte bogat, care mai avea la curte o mulţime de argaţi.

. Având într'o zi să încarce în car nişte grinzi grele de stejar cu un alt argat, mai slab şi neputincio·s - nu voinic şi lat de 2 m. în -spate cum era el - văzând cum se necăjeşte tovarăşul să ridice grinda, fără ca să poată, el îi zice cu nerăbdare: La o parte, becisnicule ! Nu aşa se încarcă grinzile ! Şi punând el mâna pe ea, a ridicat-o în slavă ca pe o aşchie; dându-i apoi drumul, praf s'au făcut amândouă osiile carului.

Acesta a fost nenorocul vieţii sale.

Venind acasă stăpânul său, Sotirescu, şi văzând ce pagubă i-a făcut ( carul era nou !), i-a spus numai decât:

- Băete, de la mine să pleci ! Du-te unde vei vedea cu ochii, dar în faţa mea să nu te mai găsesc.

Lui Licinschi atât i-a trebuit. 

A aşteptat _până când a plecat stăpânul iar la primarie, apoi intrănd în casă, i-a Iuat puşca, sub cuvânt că pleacă la vânătoare şi de atunci se cheamă că a fost bun plecat.

De atunci nimeni nu l-a mai văzut decât în văgăunile munţilor, la curmăturile dealurilor, Ia răspântiile drumurilor depărtate, prin vii, pe malurile ghiolurilor, la târguri şi în adunări, unde se putea da vre-o lovitură. Când am luat eu în primire postul de brigadier silvic din Caugagia, Licinschi era tocmai în toiul loviturilor sale. 

Intr'o zi îmi spune mama:

- Nu mai avem ceaiu, cafea şi zahăr; du-te la Babadag şi cumpără câteva kilograme.

Incalec pe murgul meu, un cal tânăr, foarte bun, cumpărat atunci cu 300 lei dela un bulgar din Ciamurlia de sus şi plec prin Slava Rusă spre Babadag.

Când era să intru în Slava şi mă găsiam tocmai în înfundătura aceea cu maluri înalte şi de o parte şi de alta, şi îngustă, încât două care nu se pot strecura alături, ci trebue să se aştepte până ce ese sau unul sau altul qin înfundătură, iată că zăresc sus pe mal un coşcogeamite bărbat, - bărbos, fioros, cu privirea. cruntă, scânteitoare, având două arme în mâini şi bratul garnisit de revolvere şi cuţite. Era Licinschi.

L-am bănuit numai decât. Văzându-mă în uniformă de brigadier silvic, el mă întreabă, dacă are voie să se ducă la -vânat în codru.

- Voie, dela mine, câtă pofteşti! răspunsei eu.

Cum i s'o fi părut răspunsul meu, cum nu, nu pot să-mi dau seama ; destul că mă pofteşte numai decât să-l urmez. Ce era să fac ? Să te împotriveşti namilei de voinic, înarmat din creştet până în tălpi, în mijlocul codrului ?

Leg calul de rădăcina unui copac şi mă duc după el. La câţiva paşi intrăm într'o peşteră, unde îmi dă să beau ţuică şi vin.

- Dacă umbli prin Slava Rusă şi Babadag, ia gustă din ţuica şi vinul acesta şi-mi spune dela cine sunt?

Luai, gustai întâiu din ţuică şi o cunoscui numai decât că era dela Sandu Munteanu zis şi Ciubotă, al cărui ginere a ajuns mai apoi prefect de judeţ aici în Constanţa.

Vinul însă nu l-am cunoscut.

Dupăce mi-a spus el dela cine e, m'a pus să-i sărut armele şi să-i făgăduesc solemn că mai bine mă las omorât de el sau de oricine, decât să spun cuiva că l-am văzut sau ştiu unde petrece. I-am sărutat armele şi i-am făgăduit, deşi în gândul meu îmi dam bine seama, ce valorează asemenea jurăminte şi care e, de obiceiu, sfârşitul lor. 

In adevăr, eu nu l-am descoperit, precum se va vedea îndată, dar l-au trădat ei alţii.

Ajuns în Babadag, trag la hanul lui Neculai Verzea, unde, dupăce târguii cele de trebuinţă, luai masa cu' un coleg, brigadier silvic şi el, anume Gheorghiu.

La întoarcere, mă gândii să nu mai trec prin văgăuna dela Slava Rusă şi s'o iau mai bine peste câmp, că-i loc deschis şi, poate, eşti mai la adăpostul unor întâmplări neprevăzute. Când colo ce să vezi?

Mergând eu în trapul obişnuit al calului, iată că în urma mea vine o căruţă cu doi cai dobrogeni buni, răscolind un praf şi învârtejându-se, de parcă ar fi fost urgie a cerului.

Ajunşi în dreptul meu, ei se opresc. Cine erau în trăsură ?

Era învăţătoarea română din Camena şi cărăuşul ei bulgar Ivan Oăgăuţu.

De emoţionaţi ce erau, nu putea vorbi nici unul. Abia îngăimau câteva silabe:· ,,Hoţi, jaf, 75 lei, bătaie, ameninţare cu moarte", - era tot ce am putut auzi, când din gura unuia, când din a celeilalte.

Abia într'un târziu, când m'au văzut pe mine că mă daujos de pe cal liniştit şi că mă ofer să-i însoţesc până acasă, le-a mai venit inima la loc, povestindu-mi pe îndelete toată nenorocirea, cum s'a întâmplat. Noroc că mama fetei de acasă era mai curagioasă şi cuminte, aşa încât s'a potolit numai decât. 

Când m'am întors acasă la Catigagia, mă aşteptau doi pădurari să mă încunoştiinţeze despre isprăvile cele mai nouă ale lui Licinschi.

Ce era să fac ?

Le-am spus că. am să raportez celor de sus să ia măsurile cuvenite pentru siguranţa cetăţenilor. Şi în adevăr, s'au luat. S'a pus un premiu de 10.QOO lei pe capul lui; bani mulţi pe vremea aceea.

S'a pus un premiu atât de mare, fiindcă populaţia nevoiaşă­ din partea locului ţinea cu el şi-i lua apărarea. Mai ales lipovencile muriau după el.

Făcea şi bine. Văzând pe un bulgar că a prins la jug un bou şi o vacă şi că aceasta din urmă se căzneşte mult, neavând puterea celui. dintâiu, i-a dat 600 lei spunându-i :

- Na, şi-ţi cumpără o pereche de boi, ca un gospodarvrednic, şi nu mai chinui biata vacă aşa cum o chinueşti.

Fiind banul ochiul dracului, un prieten al său, vier, l-a trădat sergentului major dela o companie a Regimentului 33 din Tulcea, pusă în urmărirea lui.

Prietenul era unul Ion, vierul proprietarului Volohati din Tulcea.

Când l-a înconjurat compania de soldaţi, el era în pat. Sergentul major a dat ordin să-l împuşte pe giam. In loc să-l lovească în piept sau în burtă, l-au nemerit în picior. Sărind banditul din pat, a pus mâna şi el pe arme şi s'a apărat cu străşnicie, ca o fiară apucată la strâmtoare. A ochit aşa de bine, încât imediat a răsturnat pentru vecie pe un caporal şi a rănit grav pe mai mulţi soldaţi, dar în cele din urmă a căzut şi el.

Nu mult după această întâmplare, casa vierului Ioan a ars. Mâini necunoscute i-au dat foc într'un tăinuit miez de noapte şi au izbutit să rămână până astăzi în întunerec. Se bănueşte că făptuitorii ar fi unii din cei ce au fost ajutaţi mai mult de Simion Licinschi.

Aceasta e istoria faimosului bandit din codrii Babadagului.

 

Ca brigadier silvic am mai făcut şi o plantaţie de pomi şi copaci pe teritoriul comunei Casimcea, plantaţie ce există şi-astăzi. Şi fiindcă Dobrogea şi atunci era secetoasă, cum e şi acum, am oprit cu nişte zăgazuri apa dela o derea ce curgea pe acolo şi am revărsat-o asupra plantaţiei, ca să aibă umezeală de ajuns.

Morarii, supăraţi că le-am luat apa dela moară, m'au reclamat la primarul din Casimcea, Radu Duţu, care ce era să-mi facă?  Eu aveam ordin mai înalt să procedez aşa. Când a venit subinspectorul silvic Godreanu, a rămas uimit de plantaţia mea, care creştea de minune. M'a propus să fiu răsplătit, ca un „botanist" ce eram, cu 1 % din preţul lemnelor tăiate şi vândute. Acest procent mi-a prins foarte bine pe vremuri. El mi-a rotunjit lefşoara de brigadier silvic dela 62 lei, cât aveam pe lună, la 100 lei, - un spor considerabil. 

Am mai fost şi cassier comunal şi agent fiscal cu 3 % din incassări în Toxof, lângă Cogealac, până în anul critic 1899, când din cauza foametei şi a pelagrei ce bântuia în ţară, am fost nevoit să demisionez şi să vin la Constanţa.

Nu-i vorbă, mai fusesem eu în Constanţa şi până atunci. Astfel în 1887, când perceptor era Sofian, iar Dinescu, -cassier general la Administraţia financiară.  Amândoi m'au rugat atunci să rămân aici şi să-mi cumpăr loc de casă, fiindcă aici e foarte eftin. Metrul pătrat se vindea cu 25 bani, iar cu 1 leu era în strada Mangaliei şi în locurile de frunte ale oraşului.

Aveam bani la mine, ca la vre-o 2000 lei. Am refuzat, cu toate acestea, şi m'am întors la Tulcea, fiindcă atunci, aşa ni se părea, oraşul şi judeţul Tulcea sunt mai de viitor. Realitatea a dovedit contrarul. O mai pot schimba eu de acum ?

 

Astfel iată-mă în 1901 contabil la biuroul fiscal din Techirghiol.

Ce era Techirghiolul atunci ? Lacul, neapărat, era atunci ca şi acum; încolo însă numai câmp pustiu şi bordee tătăreşti.

Unde să fi pomenit vile, palate şi sanatorii pompoase, vestite şi peste hotare, cum sunt acum ?

 

Din 1904 sunt la Constanţa. In acest an eram supraveghetorul primăriei la accizul comunal.

Dacă regret ceva, e că războiul mi-a distrus toată gospodăria şi Statul şi Comuna, cărora le-am făcut servicii timp de 28 de ani, nu-mi mai au grija şi mă lasă peritor de foame, avizat să trăiesc din liste de subscripţie.

O rază de speranţă încă mă mai mângâie, aflând că s'a instituit un oficiu aici, în Constanţa, anume cu menirea, să cerceteze cazurile foştilor funcţionari de Stat, cum este şi al meu, şi să le vină cât mai degrabă în ajutor. Acolo mi-e toată nădejdea, îşi curmă vorba, cu glasul innecat de un suspin, domnul Francisc Doja.

Analele Dobrogei, 1927