TREI ZILE LA MARE - 1935

Publicat de Aurel Băjenaru, 20 Octombrie 2019
Timp de citire: 22 minute

Trei zile la mare. lată titlul reportajului. Şi iată şi ce-i va servi drept introducere.

Intr'adevăr, pe deoparte, se pare că nimic nu e mai plicticos într'un reportaj decât introducerea. Introducerea presupune o privire de ansamblu, expunerea a câtorva idei mai generale, însfârşit o pretenţie de literatură măcar, dacă nu de artă literară.

Or, cititorul din zilele noastră n'are timp de asemenea fleacuri. Cititorul din zilele noastre vrea fapte. E un om grăbit. E un om practic. Pe el îl interesează cum e un lucru şi cum s'a întâmplat un eveniment. Dece este aşa cum este şi dece s'a întâmplat cum s'a întâmplat, iată ce-l preocupă mediocru. Şi dacă cititorul e aşa, reporterul trebuie să se supună.

Şi să lase p rivirile de ansamblu, ideile generale şi pretenţiile de literatură pentru alte ocazii. Pe dealtă parte, a face o introducere într'o revistă ilustrată românească, unui reportaj despre Constanţa şi marea ei, pare oarecum superfluu. Prin urmare... făra introducere.

* * *

Sunt în Constanţa.

Acceleratul pe care căile ferate române l-au pus in circulaţie special pentru sezonul de vară şi care circulă în garnitură dublă Sâmbăta, soseşte destul de târziu pentruca ideia de a mai beneficia direct de agrementele plajei şi soarelui să fie taxată drept originală. Căci, vedeţi, Constanţa este oraş. Are port, are primărie, are cazino. Poate oferi toate plăcerile unui oraş la mare. Toate afară de plajă. Plaja este la Mamaia.

Şi până la Mamaia sunt 8 kilometri, cari presupun o sumă de pregătiri şi de eforturi, dintre cari vă asigur că cel mai mic nu este acela al ocupărei unui loc in autobuzele soc. „Săgeata" — dece oare „Săgeata" ? — singurul mijloc mai democratic de transport.

Mai ales că, în materie de ocupare, toate energiile trebuiesc epuizate pentru găsirea unei camere. Ceiace isbutesc să realizez după trei ore de rătăcire prin arşiţă şi hoteluri. Şi când mă gândesc că se vine la mare pentru răcoare şi odihnă.

Am mâncat — ieftin şi prost — la un restauraunt cu reputaţie — (era plin) — şi pahare nespălate — (la Constanţa, apa pare să fie articolul cel mai rar). La 4 şi jumătate eram liber. Am plecat să rătăcesc prin cetatea lui Ovidiu.

* * *

La mare am obiceiuri de burghez. Mă duc, în prima zi, să văd marea, cazinoul şi farul. E drept că nu trimit cărţi poştale ilustrate şi nu mă fotografiez în faţa unei pânze care reprezintă marea şi un vapor (dece oare fotografii nu se duc ei la mare şi vor să aducă marea la ei ?)

Totuşi,..

Marea am regăsit-o aşa cum am lăsat-o. Mereu nouă, nici o clipă la fel cu clipa dinainte. Tot întinsă până în zări, tot înfrăţită cu cerul în văgăuna de unde răsar vapoarele. La far nu m'am putut duce, căci drumul era păzit de soldaţi. Şi am aşteptat seara, ca să se deschidă cazinoul...

Un mare avantaj — negreşit, sunteţi de părere opusă — al cazinoului din Constanţa este că găseşti în el, indiferent la ce oră, un număr remarcabil de cunoştinţe. Unele sunt plăcute. Le dai bună ziua şi-ţi vezi de drum. Altele sunt neplăcute. Iţi dau bună ziua şi nu mai scapi de ele. Toate au jucat la ruletă. Niciuna n'a câştigat. La toate le răspunzi — tocmai pentrucă nu-i adevărat — că ai făcut la fel. Dacă eşti mai deştept decât ele, le iei înainte, le ceri să te împrumute cu „două cente" te refuză şi te desparţi cu un aer ofensat. Dacă superioritatea cîrcumvoluţiunilor le aparţine, d-ta răspunzi că n'ai, şi ele iau aerul de mai sus. In ambele cazuri, împăcarea urmează să se facă la Bucureşti, unde unul sau altul va avea de dat un aperitiv la „Mercur".

Totuşi, sunt şi excepţii.

Dacă intri la ora 9,15 în sala de joc, poţi găsi, imediat după prima masă de ruletă, douî prieteni bucureşteni, însoţiţi de două blonde — una naturală, alta artistică, una cu ochii verzi, alta cu ei negri — care-ţi propun, după ce „vom" mai sta cinci minute să privim „braziliana" — o plimbare cu barca pe lună şi o partidă matinală de plajă, pentru a asista la răsăritul soarelui.

Dacă prietenii sunt simpatici sau dacă-ţi place duduia cu ochi verzi, accepţi, având bineînţeles grija să spui contrariul...

* * *

Sala de joc a cazinoului din Constanţa seamănă cu celelalte săli de joc ale celorlalte cazinouri depe întinsul scoarţei pământeşti. Aceiaşi crupieri, aceiaşi oameni, aceleaşi sisteme. Acelaşi aer cald şi închis, aceleaşi voci răguşite, aceleaşi femei venite să piardă ce n'au câştigat încă. Mâinile sunt crispate, bărbaţii sunt nervoşi, bobiţa goneşte zăpăcită în cercuri, până când ameţeşte şi e aruncată încoace şî încolo de numerile care-şi apără, cu îndârjire, virg initatea. Nimic din ce-a fost nu s'a pierdut. Nimic nou n'a venit să se adaoge. O ştiam eu, o ştiau p rietenii mei, o ştiau cele două fete blonde.

Atunci de ce-am stat două ore în loc da cinci minute ?

* * *

Aerul mării pare de două ori mai răcoros, mai sărat, mai proaspăt. O rizontul de două ori mai întunecat, luna de două ori mai strălucitoare. Pe valurjle in care barca taie o potecă de spumă, liniştea nu e turburată decât de sgomotul de avion îndepărtat al motorului de lângă noi. S'a lăsat puţină ceaţă şi întunericul a venit să se adaoge tăcerii. Cazinoul a rămas doar un punct luminos, în urmă. La dreapta, ca un licuriciu nemişcat, clipeşte farul. Şi unul şi altul atât de departe încât par ireale.

Nimeni nu vorbeşte. Clipele se scurg, una după alta, inutile ca picăturile de ploaia ce picură depe o streaşină, într'o dimineaţă de toamnă.

Aşi spune ceva. Aşi face ceva. Dar sufetul mi-e plecat departe. E plecat pe o corabie in larg, când în ea, când alături de ea. Şi parcă acolo, după linia pe care stelele coboară, nevăzute, în întuneric, alta o aşteaptă... Se vor găsi ? Vor pleca amândouă, scară 'n scară, pânză 'n pânză, nedespărţite, în cea mai frumoasă călătorie din lume ?

Vor... O flacără a sclipit. Cârmaciul îşi aprinde o ţigară... Şi întunericul se lasă iar. Ce păcate grele răscumpără omul, când îi fuge gândul de unde este, de unde are totul, la cine nu e lângă el, la cine poate nici nu gândeşte la el ?... Să fie oare atât de grea povara ?

Deodată, alături de mine, ceva găureşte tăcerea. Fata cu ochii negrii cântă...

Nu se înţelege nici o vorbă. Vocea se înalţă, subţire, până la stelele cari tremură cu ea, rămâne acolo, şovăitoare şi se prăbuşeşte, plângând, ca să se ridice iar, pentru o nouă victorie şi o nouă înfrângere,

Cine i-a spus să cânte tocmai acum ?

Dece o ascultă marea şi dece o ascultă cârmaciul ? Dece s'a oprit barca în mijlocul apei, cu motorul stins, de parcă avionul care ne întovărăşea a fugit peste zări?..

* * *

Am tras la mal. Ne despărţim şi mă îndrept spre hotel. Dar acum ştiu cum s'a născut cântecul...Intr'o seară, demult de tot, un băiat şi o fată s'au urcat într'o barcă — care, poate, era un trunchiu scobit de copac — şi au plecat pe apă. Era întuneric şi linişte şi stele şi lună. Nu bătea vântul şi nu mişcau valurile. Departe de mal, băiatul a oprit luntrea şi a aruncat vâslele în apă. Au rămas amândoi, privind cum se logodesc stelele, clipind de fericire şi cum mor stelele, căzând depe cer şi împlinind dorinţele oamenilor. Şi după o veşnicie — care, poate, va fi fost o clipă, -— unul dintre ei a spus celuilalt că-l iubeşte. Nu cu vorbe, căci vorbele erau vechi şi spuse toate. Nu cu ochii, căci ochii erau pierduţi în nemărginire. Nu cu sufletul, căci sufletale erau legate. Numai cu glasul, pe care-l vrăjise marea şi Dumnezeu îl dăruise cântecului...

* * *

M'au trezit din somn nişte bătăi în uşă care bănuiesc că erau suficiente pentru a trezi o cazarmă întreagă. In prima clipă, văzând că afară era întuneric, am crezut că — minimă evaluare — a luat foc hotelul. Şi mă pregăteam să sar din pat şi din odaie, lăsând altor dimineţi mai liniştite, preocupări de toaletă sau de estetică vestimentară. Dar, imediat, mi-am amintit că spusesem portarului să mă scoale la ora 3 şi jumătate noaptea. Ştiţi, invitaţia la răsăritul soarelui...

După câteva momente de laşă şi leneşă ezitare, respectul cuvântului dat a fost mai puternic. Am plecat...

Am luat o maşină de piaţă — autobuzele nu circulau încă — şi am ajuns, dacă nu prea repede, dar scuturat pentru un sezon întreg, la Mamaia. Am coborît, am plătit — e un amănunt pe care orice cetăţean care a luat un taxi la Constanţa nu-l mai uită niciodată — şi mi-am făcut intrarea pe plajă, unde afară de o jună pereche de polonezi nu se mai găsea nici un nebun.

Şi minutele au început să treacă încet, ca la o întâlnire de care nu eşti sigur... ,

Pe linia pe care, în fund, cerul o face cu marea, pare că ceva a început să se lumineze. Un fel de ceaţă murdară, care bate în alb şî în galben. Un spectacol destul de banal, care-mi aminteşte de dimineţele de după chef din Bucureşti şi pe care — pentru a fi sincer — nu mă simt deloc dispus să-l admir. Mi-e somn. Mi-e foame. Mi-e frig. Apariţia celor doi prieteni cu cele două blonde însoţitoare nu e făcută decât să exalte aceste necesităţi fizice, după descrierea, cu multe amănunte, a consumării unei cafele cu lapte şi cozonac în piaţa Ovidiu.

Insfârşit, într'un târziu, astrul care ne va chinui atât de crunt peste câteva ore, binevoeşte să se ridice. Cum ? Asta-i tot ? Un disc galben, murdar, care deabia face apa să sclipească şi care te supără la ochi ?

Dece-am venit să văd un răsărit de soare ? Dece nu mi-a rămas întreagă povestea citită dintr'o carte cu foi groase şi geishe cu umbreluţe, în care soarele se năştea, în fiecare dimineaţă, din spuma mării sărutată de luceferi ? Dece mi-am pierdut, odată cu ea, şi iluzia despre fata blondă cu ochi verzi, care arăta într'un fel aseară şi altfel acum ?

***

Dacă soarele — deşi răsare din mare — n'a reuşit să mă încânte, Mamaia are altceva cu care să-şi cucerească oaspeţii.

Plaja !

Plaja este minunată. Se întinde kilometri întregi, în dreapta şi în stânga, coboară în mare încet şi pe nesimţite, atât de încet încât la 152 de metri de ţărm îţi vine până la piept şi nisipul e atât de fin, îrîcât vântul ţi-l ia din mână ca pe o pulbere.

Pe acest dar al mării, mâna omului a venit să adaoge dibăcia a doăzeci de veacuri. Sunt şase sute de cabine, în beton, fiecare cu confortul ei : bancă, oglindă, cuier. Trei sute în dreapta —— femei — trei sute în stânga — bărbaţi. Şi într'o parte şi în cealaltă, săli cu duşuri, fie fixe, fie mobile, coridoare, galerii şi băiaşi cari îţi amintesc — oral şî prin numeroase placarde — că nu sunt plătiţi şi că aşteaptă o recompensă „benevolă". La mijloc, restaurantul şi trei terase suprapuse, dintre cari numai prima e acoperită. Suprafaţa celei de a doua e pătată cu umbrele mari, roşii, cari adăpostesc, geloase, numai masa în care sunt înfipte. A treia coboară, prin câteva trepte, până în nisip. Pe toate trei, serviciul este egal de încet şi messle libere se găsesc la fel de greu.

* * *

Am spus că sunt şase sute de cabine. Un aviz al direcţiunii băilor Mamaia — semnat de omul care a ridicat tot ce se vede, Horia Grigorescu, primarul oraşului Constanţa — prevede că fiecare dintre ele nu poate cuprinde mai mult de patru persoane. Ceeace — matematicile sunt slăbiciunea mea — face un total de 2400 locuri disponibile. înseamnă că cel puţin jumătate din semenii mei, cari au ocupat nisipul şi apa cât vezi cu ochii, s'au desbrăcat tot în cabinele naturale în care se desbrăcau contimporanii lui Ovidiu.

Bineînţeles, dacă aceştia cunoşteau plăcerile apei sărate şi influenta binefăcătoare a razelor ultra-violete...

Razele ultra-violete sunt ultima justificare a renunţării la orice sentimente de pudoare, renunţare care a urmat dela răsboi încoace o singură direcţie. Direcţia care duce spre cele două extremităţi ale plajei, spre cele două porţiuni „rezervate nudiştilor. Adică tot la dreapta, femei şi la stânga, bărbaţi. A tât că, dacă pentru cabine ai nevoie de un bilet şi există un controlor care să trieze sexurile, nici un interdict nu ocroteşte izolarea „Solarium"-urilor, cum au fost pompos intitulate porţiunile de nisip pe care oamenii stau cu tricourile de baie alături.

Oare să depindă, într'adevăr, fericirea şi sănătatea de pigmentarea şi a acestei ultime fâşii de piele ? Sau e numai un pretext ? Dar pentru ce pretext ? Pentrucă, slavă Domnului, de multe ori tricourile nu ascund destul din ce-ar trebui să ascundă...

* * *

Sportivii sunt aceia care ar trebui să facă cea mai mare propagandă pentru plajă. O vizită aci l-ar convinge pe orice adversar, oricât de îndârjit. Poate că sunt prea pornit pentru sport. Poate că, în zilele noastre, se practică exagerat de mult. Poate că are şi neajunsurile lui. Da, Doamne, cum se răzbună contra tuturor duşmanilor, pe o întindere acoperită cu trupuri şi nisip!

Prietenii lui, cel puţin, nu vor ieşi pe plajă cu umerii strâmţi şi aduşi, cu braţele subţiri şi atârnând fără viaţă, cu pieptul mai îngust decât mijlocul şi mijlocul făcând obstacol între ochi şi vârful picioarelor. Mersul lor nu va aduce cu avansarea unui animal prevăzut cu ambulacre, plexul se va deosebi de piept şi braţul de antebraţ. Şi vor avea, prietenii sportului, chiar dacă inconştient, fără a-şi da seama, pudoarea care te împiedică să expui în văzul tuturor siluete şi diformităţi de competenta medicului, nu a soarelui!

* * *

In materie de sport, am întâlnit pe plajă, negru ca un negru, plin de muşchi ca o măcelărie şi mai optimist decât oricând pe primul meu maestru de box, actualul campion al României, Jim Călinescu.

Revederea a fost duioasă. Jim mi-a plasat o stângă la care n'am putut răspunde decât protestând şî — pentru a schimba subiectul — întrebându-l:

— „Ce-i cu tine pe aci ?"

Când am ajuns acasă, m'am p rivit un sfert de oră în oglindă, din toate unghiurile şi toate poziţile. In mijlocul acestei operaţiuni, portarul mi-a adus o scrisoare. Deatunci, mă priveşte suspect, de câte ori trec pe la el.

Tot din cauza ultravioletelor, plaja nu e populată decât dimineaţa. La prânz, lupta pentru existenţă se traduce prin găsirea unei mese libere. Recompensa este — ca totdeauna în viaţă, pentru cei merituoşi — un atentat la răbdare şi la normala funcţionare a sistemului nervos, pentru a nu mai vorbi de cel gastric.

La ora două, drept digestie pentru cei cari pleacă şi spectacol pentru cei cari rămân, au loc interesante matchuri de „catch as catch can" la staţia de autobuze. La ora trei victimele sunt pansate şi totul reintră în ordine.

Deabea acum iubitorii mării rămân singuri cu ea. Pentrucă între soarele dinainte de amiază şi cel de după amiază — plagiez aci cuvintele unui prieten care nu cred să se supere pentru asta diferenţa nu este destul de mare pentru a obliga un leneş să se scoale dimineaţa.

Şi într'adevăr, cu soarele plecându-se încet către celălalt o rizont, plaja are cu totul alt aspect şi alt farmec, întinse în nisip, au rămas, ici şi colo, câteva trupuri, bronzate de arşiţa unei zile întregi. Locul forfotelii şi veseliei de dimineaţă l-au luat oamenii cari sunt pe plajă pentru a munci. Unii lucrează la toboganurile aproape gata, alţii vopsesc stâlpii podului ce intră în mare, alţii aruncă scândurile cari au ţinut betonul, Apa le ia şi, credincioasă ca un câine de vânătoare, le aduce încet la ţărm. Oameni le ridică, le urcă în căruţe şi caii le depărtează încet, la pas.

Sus, două hidravioane pătează seninul, căutând să rezolve o problemă cu date necunoscute, în trei dimensiuni. Ceva mai jos, doui pescăruşi bat rar din aripi, plutind atât de uşor încât ai impresia că pasările de oţel roşesc de ruşine. Valurile s'au potolit. Vin domol către mal sărutând nisipul cu buze de spumă. Şi e linişte şi bine şi plaja atât de singură şi marea atât de întinsă şî cerul atât de aproape, încât îl înţelegi pe americanul care a dat două milioane de dolari pentru o insulă în Pacific, în care nisipul şi marea să fie numai ale lui, Şi seara, şi dimineaţa...

* * *

S'a înoptat deabinelea.

Soarele — înroşind zarea cu ruşinea lui — s'a dus să se culce, ca un copil care nu şi-a învăţat lecţia. In locul lui, din partea cealaltă, s'a ridicat luna.

E mare şî rotundă. Şi priveşte atât de blând...

Luna mi-e cea mai bună p rietenă. E atât de înţelegătoare, încât nu-i ascund, niciodată, nimic dîn ce m» s© întâmplă. O ricât aşi fi de trist, oricât de vesel. O aştept seara, îi povestesc totul şi ea îmi dă, cu bunătate, o mână de resemnare şi de mângâiere, un sfat de zădărnicia tuturor lucrurilor şi oamenilor.

Ştiu că mulţi o socotesc rea. A lţii spun că ar fi moartă de mult. Ba un rău de poet — nu se putea să nu fie francez ! — a asemănat-o cu un cadavru care rătăceşte prin ceruri, furând lumină dela soare şi încercând să înşele muritorii. Dar n'au dreptate. Luna e bună şî trăeşte. Odată, am văzut-o plângând. Era într'o seară pe mare, când eram amărât cum n'am mai fost... s'a ridicat, mai mare de durere ca niciodată... îi curgeau, din ochi, două şiroaie de lacrimi... şi unde picau, se năşteau, din mare, valuri, albe care veneau până la luntrea mea, să o legene cu plânsul ei.,, cu plânsul care nu-mi putea ajuta...

Cât de fericit trebuie să fi fost Victor Hugo în noaptea în care „La lune é tait sereine „Et jouait sur les flots..."

* * *

Dela zece seara în sus, pe te rasele restaurantului se dansează. Când perechile obosesc, nisipul şi răcoarea mării sunt atât de îmbietoare, încât nimeni nu le refuză.

Iar întunericul e un imens „separeu"...

* * *

Am plecat târziu din Mamaia.

Şi am plecat pentru a mă întoarce iar să văd răsărind soarele din mare. De astădată, eu rugasem pe o fată cu ochii din coajă de castan, cu părul bătând a noapte şi a rugină şi cu fruntea albă în lumina lunei. Ne-am întâlnit, încă pe întuneric, pe malul mării. Nu mi-era nici frig, nici somn, nici foame. Iar când a răsărit soarele...

... Când a răsărit, probabil dormeam. Căci m'am deşteptat, la zece dimineaţa, într'o cameră a hotelului Bristol, mai departe decât oricând şi de el şi de razele lui...

Căci şi la Constanţa, ca oriunde, fericirea nu există pentru ochi deschişi. Dar asta, cum spune Kipling, e altă poveste...

* * *

Sunt iar în Bucureşti.

Cerul e de turbă. Asfaltul moale. E cald şi plămânii, învăţaţi prost, refuză să tragă aer greu şi fierbinte. Cum de am putut sta toată vara în arşiţa pe care casele o feresc să se piardă ?

Dar Sâmbătă plecăm iar. Căci mergem împreună, fată blândă cu mijlocul plăpând şi ochii de cicoare, nu ? Gândeşte-te...

Cerul e albastru...

Marea e verde...

Viaţa e frumoasă...

Cum plecăm ?

Gh. Tari

Realitatea Ilustrata, 11 septembrie 1935