Turtucaia

Publicat de Aurel Băjenaru, 19 Noembrie 2019
Timp de citire: 4 minute

E pe Dunăre o aşezare de pescari, spânzurată în trepte de faleza înaltă, cu o clopotniţă de biserică ortodoxă la. un capăt şi cu un turn de minaret la celălalt, ca o- anticipare a Răsăritului. Oamenii sunt cu umeri laţi, iuţi şi uneori stropiţi, ca de zamfirul din poveste, de doi ochi neaşteptat de albaştri. Apa şi-a lucrat, în timp de secole, oamenii ei.

Aşezarea de pescari e Turtucaia. Ea rămâne la fel de necercetată ca în zilele vechi şi se uită dintre livezi şi vii dincoace, peste toată lunca Argeşului aşternută dedesupt, ca o feroce care a isprăvit de împletit o plasă de vârşe sau de năvod, din mijlocul uneltelor înfipte la uscat în prăjini. Visează în Soare, plină de trecut.

Printre uliţele suitoare, cu case cu cerdac şi răspântii de cişmele de piatră turceşti, unde fete în şalvari pembè şi feregea viorie până subt ochi uită să mai plece, aşteptând să se umple ibricele de aramă, trece un pictor. Pe prietenul nostru îl chiama Ştefan Popescu, dar alt pictor se uită acum la mahoanele trase pe cheiul cu ecouri elineşti al Balcicului sau caută de pe un promontoriu de sub Mangalia, o mare cu alt albastru şi o coastă mai puţin sfâşiată şi roşie. 

Culorile de aici au chemat pe oamenii culorilor. Ei singuri au cucerit până azi Cadrilaterul. Cadrilaterul e încă un mare atelier de pictor. In Turtucaia, cu cei şapte sau opt mii de pescari români ai ei, cari stăpânesc de secole toată Dunărea cu luntrile lor negre şi subţiri, se ţine o serbare a amintirii. Semnele, de care s'o mai legi, s'au prăbuşit de mult. Câte un bătrân de optzeci de ani dacă mai poate să-ţi arate locul. Aici, din clopotniţă până în gardul din fund, era biserica. — „Şi încăpea, moşule?" — „încăpea, domnule, că n'avea, încotro. Era ascunsă sub pământ, că Turcii n'o lăsau deasupra. Dar pe atunci, pentrucă nu era voe să stea pe acoperiş crucea, oamenii o purtau în inimă". — „Şi şcoala unde era?" — „Uite, aici din noi până colo. Ia o căsuţă acolo, care s'a surpat singură". Omul are ceva din arama sunătoare a clopotelor pe  care le mişcă de câteva ori pe zi, sus peste Dunăre. Pentru el timpurile n'au trecut decât când coboară de-acolo, cu ochii micşorati de ieşirea la lumină din întunericul păstrat de obloane cu fuştee închise, al turnului.

Se împlinesc o sută cincizeci de ani de şcoală românească în Turtucaia. E o sărbătoare a cărţii şi a gândului, de care mai ales scriitorii se simt aproape. Oamenii minţii au împins înainte hotarele mai de mult decât oamenii săbiei şi le apără şi astăzi, mai bine decât ei. E o serbare a noastră. Să fim faţă, cu gonfaloanele de azur ale breslei, cu himera de fir în cute. Cu o pădure de gonfaloane albastre înfipte pe orizontul podişului şi bătând în vânt ca din nişte aripi robite. Strămoşii de odinioară se vor afla subt ele în nesfârşite şi nevăzute şiruri, în sumane ca de aba nouă, când nu vor fi decât de lumină.

Gnadirea, 1927

***

Turtucaia, oras port la Dunare in regiunea Silistra din nord-estul Bulgariei,  a apartinut in perioada 1913-1940 de Regatul Romaniei, impreuna cu restul Dobrogei de Sud, teritoriu obtinut in urma celui de-al Doilea Razboi Balcanic (iunie-august 1913). In 1940, Cadrilaterul, inclusiv Turtucaia, a fost redobandit de Bulgaria.