Unirea Principatelor Romane la 50 de ani, vazuta din Sibiul austro-ungar

Publicat de Aurel Băjenaru, 24 Ianuarie 2020
Timp de citire: 3 minute

La 24 Ianuarie v. s'au împlinit 50 de ani, de când dincolo de Carpaţi răsuna, într'un glas de însufleţire şi de sărbătoare, hora unirei. Abià acum, după o jumătate de veac, când lira poeţilor şi visătorilor politici încearcă să ne sălăsluiască în suflete credinţa altor uniri, ce mai sunt de îndeplinit în sânul poporului nostru, înţelegem pe deplin însem­nătatea acelui act măreţ pe care l-au săvârşit tinerii entuziaşti de acum 50 de ani.

Un neam, care a dat dovadă că e în stare să trăiască clipe de înălţare şi de întinerire sufletească, cum a fost cea a primei Uniri, are dreptul să nădăjduiască într'un viitor mare, care-i va cere întreaga lui putere de viaţă pentru a putea fi o podoabă a omenirii şi a naturii ce 1-a creat. La 1859, ideile naţionale, răsărite aici în Ardeal, şi ideile de premenire ale civilizaţiei din apus au ajutat neamul nostru să serbeze cea dintâi Unire. Prin ea s'a pus numai o piatră de temelie României de mâne, care are lipsă de muncă conştientă şi de multe jertfe pentru a astupa toate prăpăstiile, cari îi mai ameninţă viitorul.

A dura puntea de unire între egoismul claselor stăpânitoare şi ţărănimea lui Moş Ion Roată va fi poate cea mai mare operă a zilelor noastre. Generaţia tânără de astăzi, ca şi cea de acum 50 de ani, luptă din răs­puteri ca să dea întrupare acestei a doua Uniri, tot aşa de grea şi de însemnată ca şi cea dintâiu. Ideile democratice din apus şi naţionalismul larg din vremile noastre de sigur vor serba în România, mai curând decât ne aşteptăm, şi aceasta a doua Unire. Glasul nemulţumiţilor si potrivnicilor de astăzi vor rămânea, ca si cele de-acum o jumătate de veac, nişte tânguiri ale bolnavilor ce nu vor să înţeleagă premenirea şi întinerirea vieţii.

Si binefacerile acestei întineriri le vor simţi toţi ceice se 'nchină Stăpânului acestei lumi în aceeaşi limbă, pentru a-i isbăvi de păcatul neputinţei din trecut. Cultura românească îşi va îndrepta sborul spre înălţimi, de unde va fi zărită şi recunoscută de popoarele pămân­tului, cari au ţinut-o încătuşată atâta vreme în lăcaşurile întunerecului. Sufletul românesc, ca un Făt-Frumos din poveşti, vrăjit în cine mai ştie ce animale târîtoare si aruncat în robie, se va renaşte în toată frumuseţea lui, în toată vigoarea lui, pentru a-şi cuceri locul de cinste ce i se cuvine în istoria omenirii.

Noi, ceice ne numărăm zilele sub sceptrul altor împărăţii, vom fi mândri, când România va ajunge să prăznuiască şi această sărbătoare. în rugăciunile noastre de seara şi de dimi­neaţa să cerem celui Atotputernic să ne ţină în viaţă până când va sosi şi această zi de făgăduinţă.

Iar noi, aici acasă, prin fapte şi prin muncă stăruitoare să ne dăm silinţa a săvârşi aceeaşi unire între domni şi ţărani, pentru a ne face vrednici de cinstea şi de dragostea României de mâne.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Oct. C. Tăslăuanu, Luceafărul Febr. 1909 (Sibiu, Austro-Ungaria)