Atacul de la Arabagi

Publicat de Aurel Băjenaru, 21 Iunie 2021
Timp de citire: 13 minute

Intr’o zi, era pe la orele 6 după amiază, soarele scăpăta la orizont, când, deodată, ne pomenim cu un bombardament iute, violent, dela inamic. Ghiulelele treceau fluerând pe 'deasupra noastră și se spărgeau pe dealurile din spate.

„Au văzut ceva!"—ne-am zis noi. In adevăr pe dealul din spate, coborau mase de infanterie, care, primind focuri de artilerie, s’au desfășurat repede în formațiuni mai subțiri și în fuga mare au coborât în valea unde era terenul nostru deluptă, al batal. 3.

Valea era adăpostită de un deal, așa că obuzele nu vulnerau pe acei ce se adăposteau acolo. Văzând această trupă, care părea numeroasă inima a început a ne bate cu putere: „Ne-au venit ajutoare: vom porni la atac!" Eram veseli! Noile detașamente își continua mișcarea spre Arabagi. De sus, de unde eram privind jos, am observat tot ce s’a petrecut. Am aflat că era regimentul 53. In capul coloanei era un ofițer cu cisme galbene. Mergea drept și făcea semne de înaintare. De sus inamicul nu trăgea!...

Străbătând satul, am văzut cum din fugă se repezeau grămadă pe la fântâni soldații să bea apă și apoi își continuau drumul. Se zice că această trupă venise în marș forțat de la Cernavodă. Eșiseră din sat, ridicau versantul dealului spre inamic.

Nu se auzea nici un pocnet de armă. Tremurau de emoțiune. „Doamne ajută-le să poată respinge pe dușman! “ S’au desfășurat în trăgători, în picioare, cu arma „în cumpănire“ baionetele sclipeau în apusul soarelui. Au ajuns aproape de creastă... N’am putut să mai privesc !

Am spus sergentului Baltag să’mi comunice ce vede. Aud o răpăială cumplită de focuri de armă, țăcănit de mitraliere, apoi un formidabil „Ura !“ și șueratul sinistru al șrapnelelor ce se spărgeau. Artileria noastră începuse și ea „să cânte“ „Nu se mai văd ai noștri; au trecut de creastă" strigau soldații. M’am sculat atunci și am privit. Tremuram. Inima îmi spunea că se va întâmpla o nenorocire. Se întuneca. De sus venea zgomotul luptei din ce în ce mai puternic. Deodată vedem șiruri de trăgători retrăgându-se...N’am mai privit, lacrămile îmi curgeau fără voie. Toată noaptea s’au scurs răniți! de pe deal. Pe valea unde era trenul de luptă, s’a mișunat toată noaptea. Lumini se vedeau ici colo, se auzeau gemete. Numărul răniților era mare. Am, aflat că pe la 8 seara a fost evacuat pe targa:; prin șanțul companiei 10-a, chiar colonelul régimentului 53, rănit grav.

Așa a decurs atacul de la Arabagi, al regimentului 53.

A doua zi aflai că fratele mai mare, soldat în batalionul 4 din regimentul nostru, a căzut greu rănit în timpul atacului dat de acest batalion în potriva pozițiunelor dușmane din preajma satului Arabagi.

Fântânele din Arabagi

S’au scurs 2—3 zile, relativ, liniștite. In fața noastră, pe sprânceana dealului, ardeau pădurile, cărora le dase foc artileria noastră. Ziua soarele ardea și în șanț înghițind la praf, setea ne muncea. Chip de adus apă de jos, de la trenul de luptă unde se aducea cu sacalele, nu era.

N’aveam șanțurile de comunicație cu valea, complect construite. Gloanțele dușmanului „măturau“ creasta și când a îndrăsnit să iasă cineva ziua, a fost lovit. Alimentele, apa, munițiunile soseau noaptea. întruna din aceste zile, pe la ora 4 după amiază, mă muncea o sete cumplită. Soldaților „li se uscase limba în gură“ după însăși tânguirile lor. Chinul era sporit mai ales prin vederea fântânelor de jos din Arabagi, care parcă ne invitau la apa lor rece. Nu mă puteam hotărâ să trimet pe cineva jos, în Arabagi, să aducă apă.

Ași fi trimes la moarte sigură pe cei care urma să’mi execute ordinul. Cu mine în tranșee de vre-o 2 zile, era și Sublocotenentul Ioniță Alexandrescu, zis „Alghiniță", care avea instalate 2 piese de mitraliere la creasta de foc a tranșeei mele. Bietul Alghiniță s’a prăpădit mai târziu!

Era om greoi, molatec și ochii lui vorbeau despre blândele. Setea îl răvășise și pe dânsul cumplit și de la o vreme îmi spune: „Ar fi bine să trimitem 2-3 oameni curagioși după apă în sat. “

M’am hotărât! M’am sculat în picioare și am întrebat tare: „Cine vrea să se ducă jos la fântână să aducă apă?“ —Eu, eu, au sărit mai mulți. Am trimes pe Ghiță Voicu, pe Nicolae Ion și pe Macarie. Au luat gălețile de pânză și armele cu câteva încărcătoare. Au sărit din tranșee și încet au scoborât la vale. Mă așteptam din moment în moment să aud șuerăturile gloanțelor dușmane abătându-se asupra lor. Au ajuns la fântână, care era cu scripete, Lanțul începând să scârțâe pe butuc, toate vietățile satului părăsit au dat buzna la fântână.; In jurul soldaților au început să roiască gâște, rațe, porci, etc. Se auzea până la noi în tranșee, măcănitul, gâgâitul, covițitu orăteniilor -ce dedeau roată fântânei.

Soldații și-au umplut gălețile de pânză cu apă și apoi au început să adape vitele și păsările. Deodată șuerară gloanțe asupra fântânei și vreu 2 gâște ici, un purcel dincolo, se zbăteau în praf lovite mortal. Cu iuțeala fulgerului soldații se aruncară la pământ; îi apărau întru câtva ghizdurile puțului, care erau de piatră.

Trântindu-se jos au început să tragă focuti asupra culmei de unde veneau gloanțele inamice. Noi, din tranșee, deasemenea am deschis un foc repede care a angajat și unitățile din dreapta și stânga. Dar și inamicul a deschis focul pe întreaga linie și a durat pocnetul armelor vre-o oră și ceva. Mă uitam jos spre fântână să văd ce se petrece. Macarie, probabil că se plictisise sau poate se gândea că întârzie cu apa, căci îl văd deodată ridicându-se și punând armă în formă de cobiliță, porni cu gălețile pline la deal.

Am rămas uimit de hotărârea lui. Gloanțele curgeau răscolind praful prinprejurul Iui. Fără să se pripească, în pas măsurat, continua urcușul. Intr’un moment mi s’a părut că se clatină.

Am început să țip, să urlu, i-am dat ordin, cu glas tare, să se trântească jos, să svârle gălețile ! Și-a continuat însă drumul; iacă-l în tranșee ! Râzând la mine : „Am adus apă rece, Domnule Sublocotenent. “ Ceilalți doi au rămas lângă puț încă câtva timp și mai pe înserate s’au ridicat de acolo.' Așteptam să-i văd intrând în tranșee, dar au venit mai târziu aducând cu ei ceva mare și negru. Era un stup cu miere. Erau veseli amândoi și venind spre mine : „Macarie a adus apă, noi aducem dulcețuri.“

O Recunoaștere S’au mai scurs vre-o două zile relativ liniștite. Informațiunile spuneau că în noaptea precedentă dușmanii au intrat în satul Arabagi, astfel că adunându-se acolo pe nesimțite să ne atace deodată prin surprindere. Se zicea că sunt mai ales prin casele din partea dealului despre inamic. O recunoaștere se impunea. Maiorul, comandantul batalionului, găsește că o astfel de însărcinare să-mi fie încredințată mie. Intr’o zi, pe la ora 3, mă cheamă jos la trenul de luptă și-mi. spune că o cestiune de încredere îmi este rezervată, și, comptează s’o duc la bun sfârșit... îmi lasă voe să aleg- dintr’o companie, ce e acolo în rezervă, 20 oameni hotărâți și 2 sergenți destoinici. Mi-am ales oamenii și pe sergenții Bucșe și Puia.

Maiorul mi-a dat ordin să cercetez tot satul, casă cu casă și să ajung până la mărginea viilor ce se zăreau dincolo de sat. De rezultat să raportez la fiecare jumătate de oră printr’un „soldat de legătură.“

Am pornit la drum. In timp ce ne strecuram prin șanțul de comunicație ca să ajungem la linia l-a, am dat instrucțiune sergenților de modul de operație. Unul va intra în sat pe dreapta, altul pe stânga, eu pe la mijloc. Fiecare casă va fi cercetată, baioneta la armă. La cea mai mică mișcare „trageți foc.“

Greul era ca să putem eși din tranșeele liniei I-a, străbătând 200 —300 m. până lâ marginea satului. Această porțiune era curățată, „rasă“ de gloanțele dușmanilor. Am dat dispozițiuni oamenilor să se înșire pe șanțul tranșeei la 4 pași unul de altul și la semnalul ce-l voi face cu fluerul să „izbucnească“ din șanț și în goană, la sat. La marginea satului am indicat 3 case deosebite, unde se vor aduna și apoi operațiunea sa urmeze după cum fixasem. După ce vom cerceta satul, indicasem un punct de adunare la o casă cu garduri de piatră, în marginea satului, despre inamic. Am dat semnalul, am „izbucnit“ și în goană la sat !

Gloanțele au fluerat, un soldat rănit la picior se țâra înapoi spre tranșee și când se apropiase, alt glonț i’a curmat zilele. Am aflat aceasta după ce m’am înapoiat. Am intrat în sat. Un câine turbat, probabil de sete, s’a repezit ca un nebun spre noi; o lovitură de baionetă l’a liniștit de tot.

Am înconjurat casă cu casă, băgând armele pe ferestre și țintind spre streșini, bănuind că inamicul ar putea fi și prin poduri. Am cercetat tot, n’am dat de nimic. Urmând să trecem un luminiș, un fel de piață sau „maidan" cum zic Dobrogenii,gloanțe întețite cam dela stânga noastră, era cât pe aci să ne scurteze explorarea. Un șanț mărginind o curte, ,ne-a adăpostit repede. După direcția din care veneau gloanțele ne-am lămurit că dușmanul era la colțul viei, ce începe dela marginea satului, urcându-se spre pădure. Am tras și noi într’acolo cu „înălțătorul culcat“.

A doua-zi cuibul acesta de la colțul viei a fost răscolit de artileria noastră, în urma indicațiunilor ce-am dat și ghiulelele au căzut acolo în plin. In fine am ajuns la marginea cealaltă a . satului, s’au adunat și cei 2 sergenți, foarte bravi băeți, aducând știre că satul este gol complet. Inamicul de sus urmărise scormoneala noastrăprin sat și a concentrat un foc strașnic de arme asupra zidului de piatră ce ne adăpostea. Noroc că zidul era gros și avea și un val de pământ la spate după care noi ne pitisem și de unde acum trăgeam căci vedeam capete (șepci) la colțul viei. Din tranșeele noastre au început să tragă de asemenea, căci se zărise prin lanurile de porumb trăgători inamici, coborând spre sat.

Dușmanul ne văzuse, ne apreciase puterea numărului și spera să ne prindă. Sculându-ne în picioare ca să tragem spre cei din lanul cu porumb, ne expuneam la gloanțele celor dela colțul viei, ba chiar și Ia gloanțele alor noștrii. Cam grea situație !

Am modificat-o însă ca marii strategi „corectând frontul“ și retrăgându-ne pe o pozițiune mai bună, întru cât și misiunea noastră era acum îndeplinită. Retragerea însă nu era lipsită de primejdii. Ne depărtam de zidul protector și aveam de trecut „maidanuri“ foarte bine măturâte de glonțele lor. Am indicat 3 puncte în spate spre-tranșeele noastre. Plecarea în fuga mare la semnal, în 3 direcții, și ce-o da D-zeu!

Am pornit, am ajuns unde trebuea, nici unul atins. Au șuerat gloanțele, dar eram la adăpost. Inamicul spera că o să mai stăm Ia spatele zidului, așa că n’a putut surprinde retragerea noastră pripită. De unde eram acum, trăseserăm vârtos în porumbiștea unde erau trăgătorii inamici. Nu se mai zăreau : căzuse, fugise sau se trântiseră la pământ. Glonțele veneau mai multe tot dela colțul viei. Am așteptat sosirea nopții și am intrat în tranșeele noastre, căci dușmanul întețise vigilența și stătea gata să ne trimeată câte zece gloanțe de fie-care din noi, în timpul cât am fi străbătut distanța dela marginea satului la tranșee. Maiorul a fost mulțumit, iar eu bucuros ma’m urcat la „fortul ;meu“ unde mă așteptau soldații cu nerăbdare,'căci dânșii, de sus, văzuseră tot ce se întânplase jos, în sat.

I. Stegärescu

Luptele din Dobrogea

ZILE DE SUFERINȚA ȘI DATORIE 1916-1918

° ° °

In satul Hateg, fostul Arabagi, nu mai aminteste nimic astazi despre aceste lupte. Ba curanad se pare ca nu va mai aminti nimic nici despre sat in care mai stau in picioare numai cateva case, biserica straveche este demult ruine iar apa de baut nu exista, se aduce dintotdeauna cu bidoanele din satul vecin, Abrud.

In imagine ultima casa locuita a satului la iesirea dinspre Rasova, la un mic drum de pamant care pare ca duce spre nicaieri (Lacul Baciului).

https://techirghiol.com/romani-anticrestini-in-dobrogea